Ce am invatat de la un calugar budist

Author: Stefania Zoican This entry was posted in Ganduri and tagged , , , .

Saptamana trecuta a fost una destul de grea pentru mine si o sa va spun si de ce.
In urma cu ceva timp am publicat prima parte dintr-u interviu cu Ioan Gyuri Pascu. Eram foate entuziasmata. Nu pentru ca tocmai statusem de vorba cu o persoana publica, ci si pentru ca imi placuse de dumnealui.

Desi era “vedeta”, s-a prezentat si l-am simtit ca pe un om simplu. Venise la intalnire imbracat in blugi, adidasi, o haina simplu, cu o sacosa de rafie, verde. Acea sacosa de rafie mi-a atras atentia. 

Nu iti este dat prea des sa vezi „o vedeta” cu o astfel de sacosa.

Pe durata interviului, a tinut sacosa sub scaun.

Dumnealui, ca om m-a impresionat. Era bland, nu avea aere de vedeta, vorbea calm.

De ceva timp, nu mai aparea la televizor, nu mai avea asa multe concerte, am simtit ca noi oamenii nu stim sa ii apreciem valoarea lui, de mare artist.

Pe langa faptul ca era actor, scria si poezii, canta, un artist complex.
Oare de ce suntem atat de tampi incat sa ascultam muzica din asta comerciala, de doi lei?

Oare muzica mai profunda ne rascoleste si ne este teama sa ne uitam inauntrul nostru?

Sa fim atat de superficiali?

Am simtit aceasta dezamagire si la Ioan Gyuri Pascu. Desi pe parcursul interviului, m-am simtit bine si eram entuziasmata de cate stia si era dispus sa impartaseasca acest om profund, nu aveam cum sa impiedic faptul ca si o anumita tristete era in mine. Bucurie, recunostinta si tristete.

Interviul l-am luat cu ceva timp in urma, insa abia acum putin timp mi-am facut curaj sa il public.

Aceasta a fost povestea despre intalnirea mea cu Ioan Gyuri Pascu si ce am simtit in timpul interviului.

Cand am publicat prima parte, era foarte entuziasmata ca impartasesc cu ceilalti bucuria si recunostinta mea. Partea I.

Urmatoarea saptamana, chiar luni la prima ora, primesc urmatorul mesaj pe whatsapp:

“A murit Ioan Gyuri Pascu. Iesim diseara la un ceai?”

Stiu ca persoana respectiva a vrut doar sa ma informeze, nu era direct afectata si nici implicata, asa ca ii inteleg detasarea.

Dar pe mine parca ma lovise ceva in cap. Ma luase ameteala.

“Nu…Stai ca nu inteleg…” scriam eu.

Am deschis un site de pe internet. Iata, era acolo, stirea. La fel si pe Facebook.
Deci era adevarat. Dar tot nu imi venea sa cred. Eram asa de blocata, incat nici sa plang nu puteam.

Cum sa va spun: Oamenii buni nu trebuie sa moara. Cei care dau neconditionat, cei care sunt sensibili, cei care fac multe pentru ceilalti.

Ei trebuie sa traiasca, sa ne invete si pe noi cum sa traim.

Am fost ca un zombie aproape toata saptamana. Eram trista si incercam sa nu o arat, incercam sa vorbesc normal cu toata lumea. Mai erau oameni care stiau de entuziasmul meu pentru interviu si imi spuneau cat de rau le pare. Eu ma abtineam cat puteam, ca doar de, nu este in regula sa iti arati emotiile, mai ales in public. In societatea noastra este privit ca ceva negativ atunci cand te apuca plansul, nu conteaza daca ti-a murit cineva apropiat. Tu trebuie sa iti vezi de treaba, sa muncesti in continuare, ca un robot, sa te prefaci ca nimic nu s-a intamplat.

Spre sfarsitul saptamanii, pe joi asa, imi planificasem sa public si ce-a de-a doua parte a interviului. Partea a II-a.

Cum se intampase insa acest eveniment, nu stiam ce sa fac.
Ca sa il public, trebuia sa il pun mai intai pe site, din documentele mele.

Am zis sa fac acest prim pas si o sa vad eu apoi.

Transferam din fisierul meu pe site. Citeam ce vorbisem, imi aduceam aminte de acea intalnire, de acele momente, n-am mai rezistat si am dat drumul lacrimilor. Sa curga asa cum vor ele, in voie.

Transferam si plangeam. Acest plans a venit ca o eliberare. Am putut sa dorm in sfarsit mai linistita.

Am decis sa public interviul tocmai in onoarea celui care a fost artistul Ioan Gyuri Pascu. Cu siguranta avem ce invata de la el.

Apoi, in legatura cu emotiile, asa zise negative, de ce ne este greu sa le acceptam, sa le privim?

De ce ne este greu sa spunem: “am o zi grea. sunt nervos/nervoasa. sunt trist/trista”?

De ce ignoram si negam aceste sentimente de parca nu ar exista?

Oare este firesc sa fim fericiti tot timpul?

Este afara, in natura, soare tot timpul?

A urmat un sfarsit de sapatamana linistit, cu vreme buna, cu oameni draguti aparuti in viata mea.

Urmatoarea saptamana, ce-a de-a treia, urma sa primesc raspunsuri la intrebarile mele.

Am deja unele perspective asupra emotiilor, din trecut, din experientele mele, acum urma sa cunosc punctul de vedere al unui calugar.

Am mers la un eveniment de meditatie cu un calugar budist. Fiind inceput de saptamana nou, voiam sa am o activitate relaxanta. Vazusem acest eveniment si am simtit sa merg.

Seara a inceput cu o meditatie- imi sunt cunoscute foarte bine meditatiile si de fiecare data simt beneficiul lor.

Seara de meditatie
La sfarsitul meditatiei, oamenii au putut pune intrebari.

Eu stiam foarte bine ce aveam sa intreb.
Astept sa termine toti, ma duc, ma postez in fata lui  si incep:

-„Ma scuzati, aveti doua minute libere?”

-„Desigur.”, vine raspunsul.

-„Tot vorbiti de stara de bine si cat de important este sa o cautam. Cum ramane cu acele emotii considerate “negative”? Furie, tristete, dezamagire.”

Ma asteptaam sa vina un raspuns precum: sa cauti zen-ul tot timpul. sa stai in Nirvana… etc

-„Toate aceste stari sunt absolut naturale. Ceea ce poti sa faci este sa accepti starea respectiva, sa incepi sa stai de vorba cu ea. Sa vezi de unde vine, ce are sa zica.Nu ai cum sa respingi aceste trairi pentru ca ele vor veni avalansa peste tine.

Uita-te la ele, respecta-le, accepta-le, traieste-le.

Din acceptare vine si starea de bine, sa te accepti cu tot ceea ce esti.”

 

Bun. Aceasta este perspectiva unui calugar budist. Un om care mediteaza pentru o stare de bine.

De ce am ales sa public aceasta perspectiva?

Probabil de a avea confimarea, inca o data, ca tot ceea ce traim in interior este normal, natural.

Multi dintre noi (inclusiv eu, desigur) condamnam starile asa zise negative: tristete, amaraciune, furie, etc si le reprimam. Le ascundem acolo undeva, evitandu-le, ignorandu-le.

Ce se intampla atunci cand facem acest lucru? Ne negam pe noi insine. Daca aceasta stare este in noi, inseamna ca are sa ne zica ceva. Vrea sa se exprime, sa fie vazuta, sa fie scoasa afara, la fel ca celelalte stari, asa zise pozitive.

De ce scriu “asa zise positive sau negative”? Pentru ca ele nu ar trebui clasificate in asa fel. Ele doar sunt. Si sunt TOATE ale tale.

Pe masura ce ascunzi unele, le vei ascunde si pe celelalte. Adica: daca ascunzi tristetea, vei ascunde si bucuria. Daca nu iti dai voie sa traiesti tristetea, nu vei putea trai nici bucuria.

Pentru ca asa cum faci cu o stare, asa vei face si cu cealalata. Indiferent ca ii zici tu pozitiva sau negativa.

Care este solutia? Traieste TOT ce ai de trait. In conditii de siguranta pentru tine. Ce inseamna asta? Daca iti vine sa plangi, esti trista/a si totusi nu simti ca esti in siguranta sa o faci in public, mergi undeva unde te simti in regula sa eliberezi starea respectiva.

Nu ascunde, nu reprima. Pentru ce sa te negi pe tine insuti? Fii asa cum esti, traieste ce ai de trait si mergi mai departe. Viata merita traita frumos si o sa o poti face atunci cand te accepti cu tot ceea ce esti si ce ai in tine. 

 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>