Povestea aceasta este despre un miel care a apărut în viaţa mea fără să vreau. Şi a apărut mai mult decât apare în mod obişnuit un miel în viaţa unui om.
Eram micuţă şi eu, să zic că aveam vreo 10-11 anişori.

Tatăl meu creştea oi. Aşa cum se ştie (sau cum se află acum), primăvara, oile dau naştere mieilor.

Era prin martie, era frig tare. Era una din acele ierni pline cu zăpadă. aşa de multă zăpadă de îţi ajungea pentru tot anul. Era ger, zăpadă, îngheţ, polei pe jos. Aşa de frig, că nu îţi vine să ieşi deloc din casă. Îţi vine numai să stai să hibernezi, ca ursu’.

Oiţele noastre se pregăteau să nască. Începe una, urmează alta. Tata mai stătea să le ajute. Eu nici nu voiam sa aud de aşa ceva. Mi se făcea rău numai când mă gândeam la ce aş putea să văd.

De obicei, totul se desfăşoară cu bine. Mai există însă cazuri când oile mai au şi ele probleme, aşa ca au nevoie de ajutor. Câteodată, din păcate, nu toţi copiii oiţelor ies sănătoşi. Sau vii. Sau puternici.

descărcare (2)

Aşa s-a întâmplat şi în acea iarnă. Vine tata în casă şi spune că oile au început să nască, că a ieşit un miel aşa de slăbit, încât nu crede că o să trăiască.
Era spre seară când ne-a spus acest lucru. Noaptea este mai frig în casa oiţelor, chiar dacă au paie pe jos.

Eu mă gândesc la sărmanu’ mieluţ şi ce îmi vine să fac?! Mă duc să văd cum îi este. Cât de slăbit.

Nu zic la nimeni, mă furişez afară şi mă duc în vizită la nou-născut. Era într-adevăr slăbit, nici pe picioare nu se ţinea. De obicei, după ce o oaie dă naştere unui miel, acesta, deşi este slăbit în primele câteva minute de la efortul de a ieşi, după puţin timp este capabil să se ridice şi să meargă.

Acesta avea o privire de mieluţ amărât şi posomorât. Mi se face milă de el şi ce fac?

Mă duc afară, iau un lighean, îl împodobesc cu tot felul de cârpe, prosoape şi păturici şi bag ligheanul în camera mea.

La scurt timp mă duc după miel şi îl iau cu mine în casă, îl pun în ligheanul cu cârpele deja calde, îl acopăr cu o păturică.

Mă aprovizionez şi cu o sticlă cu biberon – avută de la alţi miei care nu puteau să sugă la mama lor, iar noi le dădeam cu biberonul- o umplu cu lapte cald şi o aduc tot la mine în cameră.

De slăbit ce era, mielul nici câr nu scotea pe gură.

Se linişteşte sub păturică şi adoarme. Mă culc şi eu în pat, ligheanul lângă. Se mai trezeşte noaptea, mai spune câte un “beee” probabil de foame mă gândesc eu, sau pentru ca îi este dor de mama lui.

Îi dădeam sa mănânce cu biberonul, se culca la loc. Se mai trezea, iar îi dădeam să mănânce, iar se culca. Şi tot aşa până dimineaţă. Când dormea ea, dormeam şi eu. Ba chiar, atunci când se trezea, îi mai şi vorbeam, ca să mă împrietenesc cu ea. Apropos, după câteva zile am aflat că este fetiţă, până atunci era pur şi simplu un miel. Nici nu mă întrebasem, de preocupată ce eram să îi fie bine, dacă este fetiţă sau băieţel.

A doua zi de dimineaţă, mă trezesc mai târziu pentru ca dormisem destul de puţin în acea noapte. Nici ligheanul, nici mielul nu mai erau în cameră la mine.

Panicată, mă duc să văd ce se întâmplă. Nu mi-a luat mult să descopăr. Mieluşica se trezise mai de dimineaţă decât mine.

Animalele, prin firea lor, se trezesc cu noaptea în cap. Ele la 5 dimineaţa sunt în picioare. Mă rog, în copite. Ideea este că sunt sus. Tocmai de aceea şi oamenii de la ţară se trezesc de dimineaţă. Ca să le dea de mâncare, să le dea apă.

Să revenim la mieluşică. Se trezise şi ea dis-de-dimineată şi începuse să plângă. Ai mei au auzit-o, au venit, au luat ligheanul şi au dus-o la mama ei, să îi dea să mănânce. S-au mirat că au găsit-o acolo în cameră, dar când şi-au dat seama că intenţia mea era una bună, nu m-au certat.

Când venea seara, o aduceam din nou la mine în cameră, în acelaşi lighean, ca să doarmă. Procedura era aceeaşi. Era micuţă, slăbită, când încerca să se ridice începea să tremure toată, aşa că se aşeza la loc.

După câteva zile cu acest “tratament” s-a mai pus pe picioare. Era mai vioaie, voia să iasă mai des din lighean, venea curioasă spre mine, mă mirosea.
Într-o săptămînă se înviorase de-a binelea. Am hotărât să o botezăm Țica.

Pentru că era destul de vioaie, dar şi pentru ca vremea se mai încălzise, s-a întors în staul, la mama ei şi la celelalte oiţe. În prima seară când a dormit alături de mama ei, o auzeam cum ţipa, de ce, nu am ştiut iniţial.

Am aflat a doua zi. Venise la geam, la uşa casei noastre şi plângea. Ea voia să se întoarcă în casă, să fie cu mine. Dar cu siguranţă nu în lighean, la ce energie căpătase. Probabil ar fi ţopăit prin toată casa.

Ziua nu stătea în staul, era mai mult prin curte. Era singura oiţă care avea acest privilegiu. Şi de câte ori mă vedea, hop după mine. Căpătasem drag de ea din prima seară, şi când am văzut-o ca era mult mai bine, m-am bucurat.

Era aşadar prin curte toata ziua şi eram împreună de fiecare dată când ne întâlneam. Deja avea un program stabilit: seara dormea cu mama ei, dimineaţa ieşea şi venea la geam, behăind. Îşi dăduse seama care este camera mea şi venea direct la geamul meu.

Mă trezea cu noaptea în cap, pe la 8 dimineaţa. Când eşti mai mic, 8 dimineaţa este dimineaţă tare. Dar îmi părea bine când o auzeam că vine. În sinceritatea ei de a mă vedea, eram fericită să mă ştiu iubită de un animăluţ aşa de drag.

Ea era “cocoşul” meu, care mă trezea. Nici trezitul de dimineaţă nu mai devenise aşa o corvoadă pentru mine.

Țica devenise prietena mea şi în timpul zilei ţopăiam împreună, vesele, prin curte. În unele zile îi mai dădeam cu biberonul, să mănânce mai mult, să crească mare şi frumoasă.

A mai stat cu noi vreo două luni, apoi a plecat la stână, cu mama ei şi cu celelalte oiţe.

Când s-a întors toamna, era deja mare. Era oiţă tânără. Se uita la mine, dar nu mă mai recunoştea ca înainte. Venea când o chemam să îi dau mâncare, parcă mă cunoştea de undeva, dar probabil nu ştia de unde să mă ia. Pentru ca era mare, stătea în staul cu celelalte, nu mai ţopăiam împreună prin curte. Acea perioadă trecuse şi foarte probabil, fusese uitată de Țica. Eu m-am luat cu şcoala şi nu ne-am mai văzut aşa des.

Câţiva ani mai târziu, tata a vândut oile şi nu am mai ştiut nimic de ea.

El şi acum îşi aduce aminte de ea şi câteodată îmi mai spune:

-“Îţi mai aduce aminte de Țica, ce te mai iubea? Avea o copită neagră, cea de la piciorul stâng, din faţă.”

Eu îmi aduc mereu aminte de ea, cum sa nu îmi aduc?! Tocmai de aceea scriu despre ea, despre Țica. Şi eu am iubit-o şi mi-a fost tare dragă. Când eşti copil simţi altfel dragostea pentru animale. O simţi mai profund, pură, curată, aşa ca tine, copil fiind.

Este o dragoste care rămîne cu tine mereu, indiferent ce vei face, indiferent cât de mult creşti, indiferent cât de “mare” ajungi. Şi este bine să păstrezi o astfel de dragoste în tine, că ştii cât de mult poţi să iubeşti.

Cu siguranţă iubirea pentru animale, atunci când eşti mic, te ajută să creşti într-un om bun. Un copil care creşte într-un mediu curat, cu o iubire curată, nu va ajunge un om rău. El se va dezvolta într-un OM. Unul iubitor, căruia îi pasă, de ceilalţi oameni, dar şi de vietăţile nevorbitoare, un om care va fi responsabil şi atent.

TU ai astfel de poveşti de când erai mic? Mi-ar plăcea foarte mult să le citesc într-un comentariu, aici mai jos.

Ştefania

 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>