Anul acesta m-am hotarat sa merg iar in vacanta in Italia. Fusesem acum vreo cativa ani la Roma pentru un city break, mi-a placut, dar ce am vazut anul trecut in Amalfi, Positano si Capri m-au facut sa ma indragostesc iremediabil de Italia.

Am crezut ca lesin de atata frumusete. Am ramas cu gura cascata ca un copil care vede pentru prima data cea mai mare ciocolata din lume.

Nu ma asteptam ca asa aproape de noi sa existe locuri atat de paradisiatice.

Imi amintesc si acum primul moment cand am zarit coasta amalfitana. Conduceam de-a lungul coastei. In stanga stanci inalte, in dreapta, marea. Deodata am facut curba si s-a ivit splendoarea. Casele asezate pe coasta, marea azurie, florile de-a lungul zidurilor, toate parca alcatuiau un tablou de poveste.

Am petrecut o saptamana acolo.

Iar anul acesta m-a vizitat din nou dorul. Am simtit ca vreau sa merg din nou acolo.

Le-am propus catorva prieteni sa mergem, dar cumva s-a intamplat unul sa aiba alte planuri, altul sa nu poata din cauza serviciului, etc, etc.

Acest lucru nu m-a impiedicat sa vreau sa merg. Eu stiam ca voi merge.

M-am uitat de bilete de avion catre Italia si am vazut ca erau foarte ieftine la sfarsit de mai catre Bari, in sudul Italiei.


M-am uitat un pic pe harta sa vad ce pot vizita in Bari, pe langa Bari si am vazut ca sunt niste locuri foarte frumoase. Regiunile in care am ajuns se numesc Puglia si Basilicata. Dar ca sa nu ne incurcam in regiuni, voi folosi numele oraselor respective.

Am scris pe un grup de calatorii ca vreau sa merg in Italia la sfarsit de mai si ca mi-ar placea ceva companie.

Dupa o saptamana am facut gasca de 4 fete, ne-am conectat pe Facebook, nu ne cunosteam intre noi, dar aveam un tel comun: sa mergem la sfarsit de mai in Italia.

Ne-am si intalnit la un suc sa ne vedem la ochi si sa vorbim despre ce vrem sa facem, pe unde vrem sa ajungem.

Zis si facut.

Vine sfarsit de mai, ne vedem cu toatele la aeroport sa plecam.

Asadar, treaba asta se intampla pe bune!

Inainte de a pleca, am rezervat camere la pensiuni, case de vacanta, prin Booking, Airbnb.

Stateam o saptamana in Italia si aveam nevoie sa ne asiguram ca avem si unde sta.
Si pentru ca este sudul Italiei, trenurile circula cu intarzieri, anevoios, asa ca ne-am gandit sa ne inchiriem si o masina. Uitandu-ma inapoi acum, daca vrei sa pleci in vacanta in sudul Italie, musai  sa iti inchiriezi o masina. Te deplasezi mult mai usor, plus ca vrei sa ajungi in locuri in care nu se ajunge cu trenul. Iar sa faci auto-stopul este pierdere de timp si energie.

Am ajuns in prima zi in Bari. Ne-am luat masina de la aeroport, cand am iesit afara ne-a invaluit caldura italiana. Este mai cald ca la noi si mai umid. Dar fiind sfarsit de mai, era suportabil.

Am facut cunostinta cu teritoriul tipic din sudul Italiei: case, blocuri deschise la culoare, obloane verzi, albastre, albe pe care le poti trage cand este cald, in centrul vechi al orasului -rufe atarnate afara, oameni care luau pranzul iin fata restaurantelor. Atmosfera relaxata, placuta.

Cu masina si cu un GPS conectat la internet, te descurci cu brio sa ajungi la destinatie.
Sa fii atent la parcari: majoritatea locurilor de parcare se platesc, cam 1E, 1, 50 E pe ora, dar sunt si unele care nu se platesc, pe stradute ascunse. Daca ai chef, timp si rabdare, te invarti un pic, sigur gasesti un loc de parcare fara plata.
In majoritatea locurilor, parcarea se plateste pana la orele 20:30, dupa aceasta ora, este gratuita.

Ajunse in Bari asadar, am fost gazduite de Daniele, un italian cu facultate in Londra, Terminase finantele, dar care a refuzat sa stea la birou si a gasit o alta modalitate de a face bani: aceea de a inchiria case prin booking/airbnb. Avea mai multe apartamanete, unele erau ale lui, altele erau inchiriate de la proprietari si ulterior sub-inchiriate turistilor.
Am inceput sa vorbesc cu el in Italiana si i-am zis cat de mult ador tara lui. Mi-a placut ca de fiecare data cand vorbeam si greseam un cuvant in Italiana, el ma corecta si imi zicea cum se pronunta corect.

Am stat o noapte la el, in doua camere comode, am platit cam 30E euro/noapte de persoana.
Pentru ca am ajuns dupa amiaza, ne-am odihnit putin dupa drum si seara am iesit sa exploram un pic orasul.

Dar pentru ca ne era un pic foame, am zis sa luam o gustare. Am zarit un chiosc mic langa locul unde parcasem si am intrat. Vitrina era plina cu foccacia barinesse de mai multe feluri, dar si mancare gatita la caserole. O batrainica mica de statura, adusa de spate, slaba, intra in fata tuturor si striga peste tejghea, in italiana, cu o voce groasa: “pe mine sa ma serviti acum, ca imi este foame!” Isi cerea dreptul femeia. Vanzatorii s-au uitat la ea si i-au spus ca le-ar placea sa o serveasca, dar trebuie sa mai astepte, mai sunt altii inaintea ei. A bombanit ceva, s-a resemnat si a acceptat.

Eu mi-am luat o foccacia cu paine integrala si rosii, Doamne, ce delicioasa! Imediat cu am pus gura pe ea, mi s-au trezit simturile. Nu era orice paine cu rosii, felia aceea chiar avea gust. Se simtea fiecare ingredient, fiecare condiment: paine usor crocanta, rosiile uscate stropite cu ulei de masline, sare, oregano…
Parca am inspirat fieccare ingredient, am simtit pe limba fiecare imbucatura. Nimic artificial. Totul cat se poate de simplu, parca nici nu imi venea sa cred ca poate fi atat de simplu si atat de gustos.

Le-am zis si noilor prietene despre aceasta nebunie culinara, ulterior si-au luat si ele si au avut aceeasi reactie.
Ceea ce nu stiam noi era ca majoritatea experientelor noastre culinare din Italia aveau sa se lase cu un orgasm culinar.

Acum chiar ma intreb: ce ii face pe italieni sa faca mancare asa de buna? Ca vorba aia, faina avem si noi, rosii da, branza tot. Dar mancarea italiana este deosebita.

Dupa putin timp am trecut la desert: am incercat prima mea inghetata italiana, gelato artigianale, cum ii zic ei. In plimbarea noastra vazusem un italian mancand inghetata si m-am gandit ca merge foarte bine dupa foccacia. Italianul m-a condus in rai! Mi-a aratat un magazin din centrul vechi, ce avea doar inghetata. 50 de feluri de inghetata! Dupa cateva analize si indoieli, mi-am ales: caramel sarat, amarena si mango cu portocale. Ne-am asezat pe o banca sa o savuram. In spate era marea, in fata cladirile din centrul vechi, una dintre ele semana cu un castel.


Liniste, adiere de vant, briza mariii, vacanta, inghetata. Sa va mai zic ca tineam ochii inchisi cand bagam fiecare lingurita cu gelato in gura? Minunata!

Dupa aceasta experienta, fiecare dintre noi isi propusese ca in fiecare zi sa manance cel putin cate o inghetata. Asa ne era “norma” de acum. Nu ai cum sa scapi, iti zic sincer. Daca ajungi in Italia si incerci inghetata, te va cuprinde asa ca o vraja a simturilor si sa vrei sa nu mananci, tot mananci.

Ah! Daca zici sa mergi in Italia si ai vreo idee nebuneasca sa tii cura, sa te abtii de la ceva! Este si pacat sa nu iti incanti simturile cu asa bunatati. Dupa ce te intorci acasa si o sa iti vezi burta atarnand peste curea, nici sa nu iti para rau. Acolo zac rasfaturile culinare pe care tu le-ai meritat! Eu, cel putin, ma uit cu incantare la burta mea italiana.

Orasul Bari este un oras destul de mic, la malul marii. Aici m-a lovit prima data faptul ca la italieni, desi poti fi la mare, se poate intampla (destul de des ce-i drept), sa nu aiba plaja cu nisip. Sa vezi pur si simplu stanci care dau direct mare. De aceea, italienii si-au dezvoltat un obicei de a sari de pe stanci direct in apa, ba chiar s-au adaptat si mai mult la aceste conditii: stau la plaja pe acele pietre.

Pentru mine acest lucru a fost o frustrare, pentru ca pentru mine, a fi la mare obligatoriu inseamna plaja cu nisip. Pai nu?!

Ulterior, am descoperit ca Bari are plaja, dar noi nu am apucat sa o vedem din cauza timpului scurt.

In Bari, pentru ca nu am stat decat o noapte si a fost chiar prima zi, am avut nevoie de putin timp de acomodare si ne-am plimbat pur si simplu pe acolo cateva ore, am simtit locul, am mirosit marea, florile, ne-am incantat privirile cu arhitectura cladirilor,

A doua zi de dimineata ne-am luat micul dejun (tot o foccacia, era asa de buna incat am crezut ca ne va creea dependenta), paine, prosciutto si branza, ne-am urcat in masina si am plecat catre urmatarea noastra destinatie: Matera!

Dar pana sa ajungem la Matera, am dat printr-un oras vechi: Alta Mura, unde era un cuptor de facut paine din anul 1423. L-am vizitat, cateva dintre noi si-au luat covrigi cu napi, tarte cu ton si cu alte minuni…


Cand am ajuns in Alta Mura, era deja ora pranzului. Am vizitat centrul vechi, ne-am plimbat pe stradutele inguste, cu eternele rufe agatate sub fereastra, ne-am luat inghetata, am asistat la o nunta catolica.

Dupa ora 13 in oras s-a facut liniste si atunci am aflat ca italienii isi fac siesta intre orele 13 si 16 si ca respecta cu sfintenie aceste ore.
Obloanele erau trase, pustiu pe stradute, doar noi eram pe acolo, sorbind cu nesat din cate o piersica.

Deja se facuse cald si zeama de la fruct ne mai racorea.

Ne-am indreptat usor spre masina si am condus catre Matera.

Nu aveam idee ce o sa vad si cat de mult ma va impresiona acest loc.
Orasul, destul de modern, avea si partea veche care era protejata si pentru care majoritatea turistilor ajungeau aici.

“I sasi” sunt niste casute in centrul orasului, protejate de Unesco. Aceste locuinte dateaza din anul 1200 si reprezinta al treilea oras ca vechime dupa Allepo din Siria si Juricho din Palestina.


Cand te uiti de pe terasa din centrul vechi, vezi acest oras in toata splendoarea si te simti parca in alta lume. O lume veche, cu istorie si traditie.
Mai departe in zare, se vedeau ca niste gauri in stanca, acelea erau chilii care au adapostit preoti alungati din Grecia si Siria.

Ne-am luat un ghid turistic si am facut un mic tur. Daca ajungi acolo, neaparat sa iti iei un ghid, altfel orbecai si vizitezi, fara sa stii de fapt ce vezi. Este pacat sa nu afli istoria acestui loc, este de-a dreptul fascinanta. Noi am negociat pretul unui tur si de la 20E ne-a lasat la 10E, pentru ca eram 4 fete cucuiete, cu tupeu romanesc.

Ne-am cazat pe o straduta in apropriere de centrul vechi si a fost cea mai originala cazare pe care am avut-o. Am locuit exact ca ei, intr-un mini-apartament/bungalou.

De afara intrai direct in casa, mai exact in sufrageria/bucatarie, mai departe avea un dormitor si inca o camera micuta in care nu a stat nimeni. Fara geamuri, cu tavan inalt, arcuit, rotund. Destul de intuneric si un miros ca intr-un loc fara geamuri, dar un loc original, iar pentru o noapte, isi merita experienta.

In Matera poti alege sa te cazezi si in grote, noi nu am mai gasit loc.

Gazdele noastre -un cuplu linistit,  oameni pe la vreo 45-50 de ani, doamna era invatatoare; domnul-nu stiu ca nu am intrebat, deschisi, binevoitori, ne-au intrebat de unde suntem si cand a aflat ne-a zis ca are si ea o prietena romanca maritata cu un italian, ne-a cerut detalii despre Bucuresti pentru ca isi dorea sa vina. In fiecare vara vizitau cate o capitala, iar anul acesta se gandeau la Bucuresti.


Am petrecut ziua vizitand orasul, fiind cu ghidul nostru, vizitand o cisterna veche, care arata ca o mini-mina, in care italienii aduceau apa in secolul 17. Acest loc cu cisterna se numea: “Polumbaro Lungo” si a fost descoperit in 1991. Datorita acestei cisterne, dar si a sasi-lor, Matera va deveni capitala culturala in 2019. Ce a fost interesant despre aceasta cisterna este ca a fost construita cu mainile de italieni si aducea apa din munti. Servea ca principala sursa de apa a italienilor in acea perioada.


Ne-am plimbat mult prin oras si un lucru pe care l-am observat la italieni, cel putin in sudul Italiei: arhitectura combina noul cu vechiul. Gasesti centrul vechi cu case inca locuite, cu rufe atarnand in mijlocul stradutei, dar au si partea moderna a orasului, cu magazine la moda, cladiri noi, avangardiste.

Seara am mancat la un restaurant numit Soul Kitchen. Proprietarii ziceau ca a fost numit dupa un film si ca au un lucru in comun: pasiunea pentru gatit.

Ma gandesc in sinea mea: eu cred ca sunt italianca. Imi plac mancarurile gustoase, imi plac locurile frumoase, imi place sa fac siesta la pranz, vorbesc italiana fara sa fi facut macar un curs. Musai trebuie sa investighez.

Bineinteles ca si la Soul Kitchen mancarea a fost delicioasa, ne-a dat pe spate. Paste, peste, vin alb. Doamne, ce nebunie!

Dimineata m-am trezit la 8 si m-am dus in pijamale (pantalonii scurti si un tricou), pentru ca eram aproape de i sasi, am stat acolo pret de cateva minute pe o banca de piatra, cu fata catre anticul oras si am ascultat linistea.


Se auzeau doar randunele (3.000 la numar si pe care italienii le tratau cu respect) care zburau in toate partile deasupra vechiului oras. Ma simteam ca intr-o poveste cu castele, cavaleri si multa natura.

Dupa Matera am plecat cu un sentiment placut, o stare de relaxare, de bine.

Ne-am pornit pe la ora 11 spre Monopoli, oras in care aveam sa stam doua nopti.
La fel ca in celelalte locuri, am vizitat locul, am fost putin la plaja (una ingusta, aproape de centrul vechi), ne-am plimbat pe faleza, am luat cina, am mancat deja obisnuita inghetata.

Gazda care ne-a intampinat era o italianca de vreo 28-30 de ani, foarte vesela, dezinvolta.


Avea un apartament cu 3 camere foarte chic, camerele erau tematice, eu am stat in camera “cinema”, cu tablouri cu Audrey Hepburn si Marilyn Monroe pe pereti, mobila alba si floricele pe noptiera. Ne-a intampinat cu vin, bomboane, jeleuri, produse cu care sa gatim (nu, nu a gatit nimeni) si ne-a luat 50 de euro garantie pentru apartament, bani pe care i-am primit cand am parasit locul.


Majoritatea oraselor pe care le vizitam si care aveau deschidere la mare, aveau cate un zid care inconjurau o parte din oras. In Monopoli mi s-a parut de-a dreptul fascinant cum stateai la plaja mica, de acolo de pe prosopul tau aveai in fata zidul inalt, iar deasupra zidului, tunurile vechi, care bineinteles nu mai functionau.

Masina noastra, un Fiat pe care il inchiriasem cu 284 de euro 7 zile, ne-a dus apoi la Alberobello, Daca ajungeti in sudul Italiei neaparat sa vizitati acest loc magic. Este un pic turistic, dar cine nu si-ar dori sa viziteze un asa loc?!


I trulli, casutele construite de oameni cu mana la 1400 arata ca niste colibe albe, acoperisul lor au ca un mot gri facut din caramizi de piatra. Fiecare casa are cate un simbol pe acoperis, simbol ce provine din diverse culturi si care are cate o semnificatie.
In cazul in care te gandesti sa iti cumperi aici asa o casuta, sa stii ca ar trebui sa scoti din buzunar cam 70-80.000 de euro.


Dupa Alberobello, am mers intr-un alt loc de poveste: Polignano al mare. Vai, cat de frumos! Casele albe sau crem asezate pe marginea stancilor si mai departe marea azurie. Din nou aceeasi poveste cu plajele: una mica ingusta, cu nisip amestecat cu pietre, pe care italienii se inghesuiau, iar cei care nu se inghesuiau se duceau si stateau pe stanci.


Ma sacaia ideea de a vedea numai plaje mici. Minunat, frumos, dar as fi vrut ca treaba sa fie completa: o mare azurie neaparat cu plaja cu nisip!

Aici am vazut o scena draguta: aproape de mare era statuia lui Domenico Modugno, celebrul cantaret al piesei “Nel blu dinpinto di blu (Volare)”  asezata pe o piatra patrata imensa. Multi se urcau pe piatra ca sa faca poze cu maestrul. La un moment dat, a vrut sa se urce si o doamna mai in varsta si pentru ca nu prea reusea sa urce, prietenele ei, de aproximativ aceeasi varsta cu ea, au impins-o de fund. Ajunsa in genunchi pe piatra, nu s-a jenat ca a fost ajutata, dimpotriva, era multumita ca se urcase. Cu zambetul pana la urechi ca un copil a inceput sa cante “Volareeeee, oooo, cantare, oooo”. In gura mare, desi era o multime de oameni la statuie. Iar ceilalti nu se uitau urat la ea, ba chiar o incurajau si o aplaudau. Cand o sa vedem si in Romania asa atitudine de incurajare si bucurie in locul barfei si criticii?


Italienii mi s-au parut binevoitori, amabili, deschisi sa iti arate, sa te indrume daca aveai nevoie de ajutor, simtiti. Probabil ii ajuta si clima si frumusetea locurilor. Cand locuiesti in asa zone, nu ai cum sa nu te incarci cu energie, cu voie buna, cu pozitivism.

Dupa Polignano a mare am vizitat Martina Franca, un oras simpatic, dar in care am stat doar cateva ore, orele acelea insa au fost foarte frumoase.

Cautam un loc in care sa stam, sa ne relaxam, sa mancam si l-am si gasit. O cafenea foarte sic, chiar in piata mare, de unde se vedea catedrala. Giuseppe, patronul locului, spunea ca tot ce este acolo este facut de el: sandvisuri, salate, bauturi homemade- ghimbir cu lamaie si gheata macinata si o alta bautura cu pepene. Racoroase si bune pentru acea vreme. Si ca pune in ele ingredientul cel mai de pret: pasiune.

Ne-a dat sa gustam din bauturile lui delicioase in cate un paharut ca sa vedem cum sunt.

Revenind la Giuseppe- ne-a placut mult si cum era amenajat locul: atentie la detalii si mult bun gust. Fiecare si-a luat cate ceva si bineinteles ca am gustat una de la cealalta.


Am petrecut acolo ceva timp si dupa o masa buna si o relaxare pe masura, eram alt om.

Ne-a placut si ca muzica era una pe masura: un soft jazz. perfect in acea liniste (era siesta din nou la italieni, asa ca era liniste prin jur). Noi radeam si ne jucam ca niste copii. Cum sa nu te porti asa cand esti inconjurat de atata frumos?

Cu greu ne-am urnit din acel loc magic, nu inainte de a-l ruga pe Giuseppe sa faca poze cu noi, desigur. Daca ajungi in Martina Franca, neaparat sa il vizitezi pe Giuseppe si sa-l saluti din partea mea. Ciao Giuseppe!

Giuseppe

Am vizitat un pic si catedrala si am ramas impresionata. Sa nu mai zic ca Italia este plina de catedrale, biserici, icoane chiar pe strazi, zidite in pereti. Daca mergi intr-un oras mai mic, o sa vezi ca cea mai impunatoare cladire este biserica, nu primaria.

Alte doua orase pe care le-am vizitat in urmatoarele zile: Ostuni- caruia i se mai zice si orasul alb pentru ca este impanzit cu  cladiri…albe si Locorotondo- de aici aveai o frumoasa priveliste asupra campiilor italiene. Nici una dintre ele nu avea deschidere la mare, dar au fost interesante de vazut.

Dupa Martina Franca simteam ca am mers prea mult, ca ne-am agitat destul si ca este timpul sa mai stam si locului.

Citisem undeva pe net, de niste plaje frumoase. Tare as fi vrut sa le vad si eu. Ma frustra sa vad doar stanci fara pic de nisip.

Inainte de a merge la plaje insa, am stat o noapte la o prietena din Turcia, venita acolo pentru voluntariat, timp de 6 luni. Lucra la un centru pentru cu oameni cu dizabilitati. Era acolo din ianuarie, urma sa se intoarca in Istanbul in iulie.

Am mers impreuna (cu fetele si cu ea) la o plaja din apropiere, am mai vizitat putin, iar seara am dormit la ea.

Locuia intr-un apartament mare, alaturi de alti 5 voluntari din Ungaria, Turcia, Rusia.Apartamentul era platit de Erasmus (program prin care facea voluntariatul) si primea o bursa lunara de aproximativ 200 de euro. Zicea ca este multumita de ce ii oferea programul pentru ca era interesata mai mult de experienta.

Ziua am fost la plaja in Otranto, iar seara am iesit cu toti la un gelato, desigur, alaturi de un prieten italian. Acesta ne poveste cum vrea sa plece ca ajutor de bucatar in Londra. Cumva multi italieni voiau sa se mute in UK. M-a mirat acest lucru deoarece Italia mi se pare mult mai frumoasa decat UK.

Desigur voiau sa plece pentru mai multi bani, dar cum chiriile sunt foarte scumpe in Londra, tot pe acolo ajungeai.

Mi-a placut tare mult amabilitatea gazdelor noastre. Eram niste straine pentru ei si totusi au facut tot posibilul sa ne simtim bine.

Urmatoarea zi am plecat de la Eda, prietena mea turcoaica si am plecat spre mult visatele plaje.

Eu, fetele si Eda (ultima, in dreapta)

Planul era sa mergem spre Gallipoli, sa stam un pic pe acolo, sa mergem sa ne cazam in Torre Lapillo. Gasisem, la un pret ok, aproape de plaja, un loc dragut.

Am luat-o si pe Eda cu noi in Gallipoli. Avand in vedere ca urma sa plece in curand, isi dorea sa viziteze atat cat se putea Italia. Ea urma sa se intoarca cu trenul inapoi in Pogiardo (orasul in care locuia si unde am stat si noi).

Am intrat in Gallipoli, ne-a intampinat un orasel linistit, curat, asezat. Ne-am indreptat spre mare si de cum ne-am apropiat, ne-a intampinat un turn care era chiar pe mare. Nu sunt obisnuita cu astfel de privelisti, eram fascinata.


Dupa ce am trecut de turn, am intrat in centrul vechi, din nou pe stradute cu case, cu restaurante, cu rufe atarnand peste tot, cu chilipiruri. Incepusem sa ma obisnuiesc cu aceste vederi si ma incantau.

Am ochit un loc dragut in care sa mancam, arata ca la bunica acasa, dar urma sa se deschida in 30 minute, asa ca am mai umblat putin pe stradutele-labirint. Cand intri intr-un centru vechi in Italia, te simti parca intr-un labirint. Toate stradutele seamana intre ele si nu iti este usor sa iesi.

La pranz ne-am servit cu paste, peste. Toate absolut delicioase. Bineinteles ca fiecare si-a comandat ce a vrut, dar apoi s-a servit si de la celelalte. “We go together, we eat together.” 😀


Dupa pranz am mers pe faleza ca sa ne delectam cu un desert. In plimbarea noastra dinainte de pranz, ajunsesem si pe faleza, pe unde ne-am plimbat putin, iar privelistea ne-a taiat rasuflarea. Toate tineam neaparat sa ne intoarcem la acel loc de pe faleza. Gallipoli tocmai daduse startul in materie de gura cascata la privelisti.

Ne-am ales o terasa de unde vedeam nori pufosi, zidul vechi, plaja (de data aceasta mai intinsa), apa de o claritate si de un turcoaz de Maldive. Am stat acolo pret de cateva ore si nu ne mai saturam.

Ne-a comandat deja obisnuita inghetata (a mea a fost cu cocos, intr-o nuca de cocos), la care am adaugat si prajituri, sorbet de lamaie si suc de portocale. Cu asa stare de bine si asa frumusete, chiar te simteai ca in rai!


Am mers si un pic pe plaja, sa ne jucam, dar deja se facuse tarziu. Eda trebuia sa ajunga in Pogiardo, iar ultimu ei tren era la ora 17, iar noi trebuia sa ne cazam in Tore Lapillo. Mai aveam de condus cam o ora pana acolo.

Mi-ar fi placut tare mult sa mai stau in Gallipoli, locul acela mi-a umplut inima cu o stare de bine si de iubire. Poate candva ma voi intoarce. Prea a fost frumos ca sa las pierdut in amintiri un astfel de oras.

Cu masinuta noastra Fiat ne-am pornit catre ultima destinatie. Aveam sa stam acolo cateva nopti, dupa care aveam sa ne intoarcem in Bari ca sa luam avionul inapoi spre Bucuresti.

Bineinteles ca pe drum am intalnit alte frumuseti ale naturii. Fiind sfarsit de mai, florile erau prezente peste tot, inclusiv pe marginea soselelor, in buchete imense asezate in arbusti multicolori: flori albe, roz, fucsia, rosii.

Pentru cine este interesat: nu, nu am avut probleme cu politia rutiera cat am fost acolo. Am vazut cateva opriri, dar nu au fost la noi, asa ca am stat linistite.

Intram in Torre Lapillo, ni s-a parut ciudat inca de la inceput ca este destul de pustiu. Am aflat ulterior ca inca nu era sezonul. Turistii incep sa vina abia dupa 15 iunie. Mi s-a parut ciudat acest lucru, avand in vedere ca vremea era deja foarte frumoasa, dar se pare ca atunci isi luau majoritatea concediu: dupa mijlocul lui iunie.

Eiiii, acum incepe dezmatul. Stii ca scriam despre frustrarea mea legata de plajele din Italia, dar mai precis de lipsa lor? Ei bine, incepand cu Tore Lapillo s-a schimbat povestea si mi-am primit recompensa..

Intram in Tore Lapillo pe strada pe care stateam. Ne apropiem usor, la un minut de locul unde eram cazate se vedea…marea. Nici macar nu ne-am dus la locul de cazare ca am cerut sa mergem direct spre mare sa verific cum sta treaba. Intre capatul strazii si mare era  un mic zid, asa ca nu puteai sa vezi ce este dincolo de zid decat trecandu-l.

Ma intrebam: oare aici la mare vor fi stanci ca pana acum? Ma voi frustra si voi sta ca o soparla la soare, pe piatra? Va trebui sa imi cumpar izopren sa nu fac urme de pietre pe mine? Sa imi iau o saltea sa nu imi rup oasele pe acolo?

Toate aceste scenarii le aveam in cap inainte de a cobori din masina.

Pentru mine nu este important sa stau sa ma bronzez, ci sa simt caldura si finetea nisipului sub picioarele goale, sa aud valurile cum vin usor la mal si uda nisipul, sa bag mana in acele fire si sa ma uit la ele cum se strecoara printre degetele mele, incercand parca sa scape, sa se intoarca acasa, la semenii lor nisipii. Sa imi pun prosopul pe el si sa il simt moale sub mine.

Despre simtire este vorba. Nu asa este tot timpul?

Am coborat din masina si cu rasuflare taiata m-am apropiat de marginea strazii, acolo unde urma sa vad: nisip sau stanci?

Ma gandeam in sinea mea: “ce-o fi, o fi”, dar speram totusi.

Fac ochii mai mari, ma apropii cu pasi repezi si ce sa vezi: o plaja cu nisip minunata, frumoasa, se intindea de-a lungul marii. Toata frustrarea mea, toate scenariile au fost sterse de parca n-ar fi existat. Spalate de plaja cu nisip.


Am cascat gura si am tipat:”uraaaa!” de atata entuziasm. Fetele, usurate ca avem plaja cu nisip si ca au scapat in sfarsit de vaicarelile mele. Aveam plaja cu nisip si nu oricum; se intindea lunga, mare, se lafaia pe langa marea superba, de aceeasi claritate si incredibilul si maretul turcoaz. Avea sa fie una dintre cele mai frumoase plaje pe care le-am vazut pana atunci.

Pe ea erau intinsi doar cativa oameni, deoarece era ora pranzului si soarele batea puternic. Chiar in capatul strazii noastre era si o mica cafenea, “Queen’s Cafeteria’ se numea, ce servea micul dejun, cafea, sucuri. In fata localului, o mica terasa din lemn cu 3 mese. Stand la masa se vedeau plaja, marea, norii, in capatul plajei deja obisnuitul turn.
Aici aveam sa ne petrecem noi diminetile, cu aceasta priveliste. Sa stam ore intregi si sa nu ne mai dorim sa plecam.


Micul dejun era oferit de gazda noastra, un italian de varsta mijlocie, care uitase ca urma sa venim chiar in acea zi. Ca sa se revanseze si pentru ca ne-a lasat putin sa asteptam astfel incat sa termine curatenia, a facut acest gest frumos, Noua ne-a parut bine si i-am multumit.

In prima seara in care am sosit, ne-am plimbat prin statiune si am ajuns la turnul din capat. Avea niste scari din piatra pe care, daca te incumetai sa le urci, intrai in turn si de acolo, mai sus.
Era inchis cand am ajuns noi, asa ca ne-am oprit pe scari si am admirat apusul. Cu bere, suc, covrigi, fistic, chipsuri, rasete, povesti, conversatii profunde.

Ne-am intors molesite in apartamentul nostru (fara ferestre, desigur) si am cazut late de oboseala. Ne-a mai trezit noaptea cate un tantar si ne-a enervat si plictisit cu tiuitul lui. Dar ne-am revenit a doua zi, la micul dejun, cand marea, si admiratia noastra pentru ea, ne-a vindecat.

Ne-am relaxat, ne-am intins pe prosop, pe plaja, asa cum ne doream, ne-am balacit, ne-am amuzat cu cei veniti din Senegal sa vanda chilipiruri pe plaja, am facut zeci de poze.

Am mai vizitat cateva plaje dn apropiere, ne-am mai scos papucii si ne-am inmuiat degetele in valurile de apa, am admirat si alte locuri si seara ne intorceam la apartament.

Am petrecut asa cateva zile dupa care a venit, asa cum se intampla intr-o vacanta, si ultima zi. Am luat obisnuitul mic dejun pe terasa de la cafeteria, ma simteam trista ca trebuie sa plec, dar am plecat. Spre Bari, spre Bucuresti.

Restul e poveste.

Rezumat

Orase vizitate: Bari, Alta Mura, Matera, Monopoli, Alberobello, Polignano a mare, Martina Franca, Pogiardo, Otranto,Ostuni, Gallipoli.
Plaje: Tore Lapillo, Tore Colmera, Punta Prosciutto, Porto Cesareo

Costuri: Inchiriatul masinei 284 euro + benzina (cam 40 de euro de persoana 7 zile)
Cazare: Aprox 30 euro de persoana/noapte
Pentru cazare, site-uri folosite: Airbnb, booking
Bilet avion: In functie de perioada, eu am dat 320 de lei, cu Wizz Air.
Mancare: In jur 20-30-40  de euro in functie de ce doreai. Un fel de mancare era 12-15-20 de euro, un pahar de vin 5 euro, desert 3-4 euro, apa 2 euro.
Puteai la fel de bine sa iti iei un sandvish din strada, absolut delicios si acela te costa 4-5 euro.
Perioada pe care o recomand: sfarsit de mai- inceput de iunie (sfat si de la un italian). Apoi se incalzeste foarte tare.

In mod evident daca mergi cu mai multi oameni, costurile sunt mai mici, pentru ca se impart, mai ales daca inchiriezi o masina, un apartament.

Ei, cam atat am avut de zis. Daca inca te mai intrebi de ce sa mergi in sudul Italiei, raspunsul este simplu: pentru ca este al naibii de frumos! Natura fabuloasa, liniste, oameni relaxati, marea, plajele, mancarea, tot, tot de vis. Si la preturi decente.

Asa-i ca te-a facut sa visezi povestea mea? Sper ca te-au bucurat povestile mele si te-au umplut de o stare de bine. Pentru ca mie cu siguranta mi-au retrezit amintirile. Si ce este aceasta viata fara aceste amintiri minunate? 🙂

Tu ai ajuns in aceste regiuni? Mi-ar placea sa imi povestesti in comentarii, mai jos.


Daca ti-a placut acest articol te rog sa ii dai un SHARE sa se bucure si prietenii tai. Multumesc!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>