Despre Dumnezeu

Reading Time: 6 minutes

Prima data cand am intrat in contact cu Dumnezeu si cand am auzit de El, a fost in copilarie, cand bunica mea ma trimitea la biserica cu coliva. Sau pentru ca era ea ocupata sau pentru ca era obosita, imi zicea mie sa ma duc.

Eu mica fiind, nu prea aveam chef sa stau duminica dimineata intr-un singur loc, sa fiu inconjurata de oameni in varsta, cu aceleasi colivi ornate cu cruci in forma bomboane sau ciocolata sau cel mai des zahar pudra.
Stateam de cu seara cu bunica mea, puneam graul la fiert, mestecam (ma rog, mai mult ea, decat eu) ore intregi ca sa nu se lipeasca, a doua zi puneam mirodenii, nuca, lamaie razuita.

Partea buna era ca imi placea coliva, iar atunci cand mergeam la biserica, primeam imparteala. Copiii erau cei mai privilegiati la pomeni si pungi impartite – norocul meu, apoi batranii.
Partea mai putin buna era ca ma plictiseam ingrozitor la slujba. Sa stau in picioare, sa il ascult pe preot, mi se parea o corvoada.

Bunica mea era extrem de credincioasa. Uitandu-ma acum inapoi, avea o credinta buna. Sunt oameni care zic ca sunt credinciosi si religiosi, dar nu se comporta ca atare. Tin minte ca langa bunica mea traia o astfel de femeie. Mergea duminica la biserica, iar dupa ce se intorcea ii dracuia pe toti din familie si ii facea albie de porci, le spunea ca nu sunt buni de nimic. Pana la noi se auzea cearta.

Bunica mea insa, era altfel. Era buna, era smerita, avea grija de ceilalti. In fiecare seara se ruga, inainte de culcare.

Pe langa ea, ma mai rugam si eu cateodata. Nu mereu. Iar ea nu ma forta. Ea spunea “Tatal Nostru”, eu spuneam “Inger, ingerasul meu”.

Dupa ce am mai crescut, dupa varsta de 7 ani, am venit la scoala, la oras. Aici nimeni nu credea. Eu intr-un fel eram bucuroasa, ca scapasem de dusul la biserica. Cumva ma mai duceam de sarbatorile mari- de Paste, de Craciun. Imi placea energia de acolo si ma simteam linistita.

In timp, am uitat sa ma mai rog. O faceam doar cand imi aduceam aminte si cand aveam nevoie de ceva.

Foarte tare mi-am adus eu aminte de Dumnezeu acum cativa ani. Renuntasem la vechea mea viata, la o viata in corporatie, iesisem dintr-o relatie de lunga durata. M-am trezit singura. Ma izolasem destul de mult de ceilalti. Locuiam singura, nu mai ieseam prin oras. Nu stiam incotro s-o apuc. Simtisem in toata fiinta mea sa dau drumul la vechea viata, dar mai departe nu stiam ce sa fac. Eram intr-o stare de nemiscare si intr-o confuzie totala.

Imi aduc aminte foarte bine cum stateam in camera mea si de ceva timp imi puneam intrebarea ce sa fac mai departe. Eram agitata, anxioasa, suparata, nervoasa, disperata.

Din acea izolare, singurul lucru potrivit, care mi-a venit in minte a fost sa ma rog. Am spus Tatal Nostru asa cum obisnuia sa spuna bunica mea, dar nu seara, m-am trezit rugandu-ma in mijlocul zilei, acasa la mine. Acea rugaciune era portita mea de lumina.

In timp ce ma rugam, am primit un raspuns: “Nu iti face griji, esti ghidata.” Si apoi o liniste s-a lasat asupra mea. Asa, de nicaieri. M-am speriat putin, dar imi placea sentimentul pe care il aveam, acela de siguranta.

Am inceput sa ies din casa, sa fac lucruri. Lumea mea incepuse sa se miste din nou. Am inceput sa fac lucruri de care nu credeam ca sunt capabila: am inceput sa scriu, sa pictez, sa organizez evenimente, sa vorbesc la conferinte. Repet, nu facusem nimic din toate acestea inainte.  Acesta a fost un moment cheie din viata mea, am simtit ca sunt in siguranta, ca sunt pe drumul cel bun.

Un al doilea moment, care are legatura tot cu Dumnezeu, s-a intamplat acum vreo doi ani, cand am mers la Manastirea Prislop.

Era o zi caniculara de vara. Soarele ardea, iar eu impreuna cu cativa prieteni am facut o calatorie prin munti. In drumul nostru era si aceasta manastire.

Imi era cald, foame, eram obosita de la mult mers, eram cam aricioaica de la asemenea conditii, dar am zis sa facem un popas si aici, apoi vom merge sa mancam, sa ne odihnim.

Parcam masina, mergem pe un drum lung, cu chioscuri pe langa el, pline cu suveniruri bisericesti si pe langa astea gogosi, kurtos colac si sucuri, ajungem la poarta manastirii. O maicuta era “gardianul” manastirii. Langa poarta, un morman de haine “decente”, gata pregatite pentru vizitatori.

Maicuta ne vede imbracati ca de drum si ne pune sa luam niste haine pe noi, daca vrem sa intram in manastire. Eu purtam o pereche de pantaloni verzi, trei sferturi, cu dungi, de in si un maieu de vara, tot verde, cu o dunga alba in parte de sus.

Imi intinde o rochie neagra, iar eu ii spun ca sunt bine cu ceea ce am pe mine, ca daca imi da si rochia aia neagra, o sa imi fie si mai cald.
Maicuta nici nu vrea sa auda si insista cu rochia ei neagra. La care eu ii raspund:
-“Macar ati putea sa imi dati una mai colorata. Ma incing si mai tare de la negru asta.” si intind mana dupa o rochie verde.

Maicuta se simte ofensata si imi da replica:
-“Ar trebui sa iti fie frica de Dumnezeu cu asemenea atitudine.”

Prietenii mei se uitau ca la circ la noi.

Cand aud ca imi spune sa imi fie frica mi se zbarlesc totii tepii mei de arici pe spate. Mai auzisem aceasta replica si ma saturasem de ea.

Ii raspund:
-“De ce sa imi fie frica? Dumnezeu ma iubeste. Dumnezeu este Creatorul nostru, El este iubire, nu frica.”

Se uita maicuta cu ochii mari la mine, nu stia ce sa mai spuna, probabil nu se astepta la asemenea raspuns. Imi zice scurt:
-“Poti sa iei rochia verde.”

Din puctul meu de vedere, Dumnezeu este IUBIRE. Cred intr-un Dumnezeu (si nu mai multi), cred in Cel care ne-a facut si in Cel care a facut lumea asta. Parca prea sunt toate oranduite, prea au toate locul lor.

Cred ca Dumnezeu a facut lucrurile cu un rost, omul este cel care a creat confuzie, omul este cel care strica rostul Lui.

Daca Dumnezeu este Cel care ne-a facut, Dumnezeu este Tatal Nostru. De aici si rugaciunea cu acelasi nume. Daca El este Tatal Nostru, atunci, ca orice Tata, este iubire, este respect, este Cel care vegheaza asupra noastra, este cel care ne ghideaza.

Omul este cel care a uitat de aceasta legatura cu El, pierzandu-se in minte, in treburi cotidiene. Legatura cu Divinitatea este cea mai sfanta legatura pe care poti sa o ai. Creand aceasta legatura sau mai degraba, refacand aceasta legatura, refaci legatura cu tine. Te aliniezi la cine esti tu in esenta. Te regasesti, te afli pe tine, cel care esti cu adevarat.

Nu sunt un om religios, dar am multa credinta.

Oare de ce il asociem pe Dumnezeu cu religia?

Cred in Divinitate, cred in natura, cred in bunatate, cred in iubirea fata de aproape.

Cred ca multitudinea de religii nu a facut decat sa separe oamenii, sa ii indeparteze unii de ceilalti, sa complice viata.

Consider ca pe lumea asta ar trebui sa existe o singura religie: cea a iubirii, a iubirii fata de tine insuti si fata de ceilalti oameni, a bunatatii, a unitatii.

Mai cred ca Bibilia a fost rastalmacita de oameni, astfel incat sa fie in avantajul politic al unor conducatori. S-a indus sentimentul de frica tocmai in ideea de a controla masele. Pentru ca atunci cand ti-e frica, nu te misti. Frica intepeneste, iubirea elibereaza.

Atunci cand crezi in iubire, simti liniste, pace interioara, te simti centrat si aliniat cu tine insuti.

Atunci cand crezi in Dumnezeu, faci lucruri aliniate cu El. Nu te mai simti singur, ceri voie, ceri ghidare, ceri claritate. Si acestea ti se dau.
Multumesti, esti recunoscator.

Il vad cel mai des pe Dumnezeu in natura si in copii, in forma lor cea mai pura si autentica-  inainte sa li se fi spus de catre parinti acel “nu”. Nu fa aia ca o sa cazi, nu fa aia ca o sa te ranesti, aia nu e bine, tu nu esti in regula.
Il vad pe Dumnezeu in arta, pentru ca arta este forma cea frumoasa de a te conecta la tine, la sufletul tau.
Il vad pe Dumnezeu in mine, in tine. In bunatatea oamenilor, dar si in fermitatea lor atunci cand isi exprima sentimentele, dorintele, cand sunt sinceri si reali.
Il vad pe Dumnezeu in unitatea oamenilor, atunci cand creeaza ceva bun impreuna.
Il vad pe Dumnezeu in natura. In apus rasarit, paduri, nori, ape, mare, munte, fosnete de frunze, animale, pasari. In perfectiunea si naturaletea lor.
Il vad pe Dumnezeu in tot si toate. Numai ca noi oamenii, am uitat de aceasta legatura pura si sfanta care exista si care a exista mereu, cu El.

Mai merg cateodata pe la manastiri, biserici si sunt uimita de fiecare data de linistea si de pacea pe care le simt acolo. In special in manastirile amplasate departe de galagia urbana, in natura. Cred in credinta colectiva, a oamenilor care vin acolo cu smerenie, sa se roage. Mintea si credinta oamenilor creeaza acea liniste si pace pe care le simt eu atat de profund.

Pune-ti o intentie, sa afli raspunsul la o intrebare, la o problema care te preocupa, cere-I ajutorul si apoi asteapta relaxat raspunsul. Acest raspuns o sa vina printr-un om, printr-o carte, printr-o situatie. Ciuleste urechile si asculta. Daca tot astepti un raspuns, fii si ascultator. Fii atent si rabdator. Nu iti face griji, el de venit o sa vina. Ai incredere si mai ales ai credinta.

 

Daca ti-a placut acest articol, imparte-l si cu prietenii tai, sa ii inspire si pe ei. Multumesc!

 [:]

This Post Has 3 Comments

  1. You’ve got interesting posts here. Your blog
    can go viral, you need some initial traffic only. How to get initial traffic??
    Search google for: Marihhu’s method

    1. Multumesc frumos pentru recomandare! 🙂
      Stefania

Dă-i un răspuns lui ghergan marius costin Anulează răspunsul

Close Menu