Ce detest cel mai mult la români

Reading Time: 4 minutes

Ca multi alti copii, am crescut la tara. Pentru mine lumea aceea era feerica. Stateam desculta, aveam grija de ratuste, zburdam toata ziua prin curte, iar bunica mea, un om foarte iubitor, avea grija sa ma faca sa ma simt in largul meu.Multi ani am crezut ca totul este roz (desi nu era, dar eu incercam sa ma ascund-asta-i alta poveste) si intalneam in calea mea oameni destul de in regula. Colegii de la scoala, vecinii, cunostintele. Ba mai mult, daca se intampla ceva nasol, mi se parea ca oi fi facut eu ceva, iar ei erau sfinții.

Cand eram mica nu am intalnit deloc straini. Nici cand am ajuns pe la facultate.

Primul meu contact cu strainii a fost cand am mers in Anglia unde am stat vreo 6 luni, iar un lucru m-a frapat: fiecare isi vedea de treaba lui!

La tara unde crescusem, oamenii se adunau pe la colturi, vorbeau, susoteau, barfeau pe unu, pe altu. Daca trecea cineva pe ulita, trebuia sa se vorbeasca ceva despre acea persoana: a cui este, de unde vine, unde se duce, cu ce se ocupa in viata, cu cine “traieste”, cine “o tine”.

Lucrurile nu s-au schimbat nici cand m-am mutat la oras: aceeasi vecini cartitori (desi alti oameni), aceleasi povesti.

Cand am venit in Bucuresti, vedeam privirile oamenilor din metrou, iar daca te imbracai cu o fusta mai scurta, sigur te luau la ochi de parca erau la acelasi colt de strada ca la țară.

In Bucuresti, capitala tarii, daca nu te incadrezi in norme, daca nu te imbraci “cuviincios”, esti luat la ochi.

Si nu trebuie sa fii vreo deșănțată, sa exagerezi in vreun fel cu tinutele tale, este de ajuns o fusta un pic mai scurta. Sau un decolteu.

Nu ai cum sa nu observi privirile oamenilor.

In afara de aceasta, invidia, gelozia, carcoteala oamenilor, barfa de la birouri. Pe unde ai calatorit tu si ei nu, ce ti-ai mai luat tu si ei nu. Sa iti spuna ce sa faci tu cu viata ta, desi nu te cunosc, sa isi dea cu parerea la cum arati, desi la fel, nu te cunosc (sau chiar daca te cunosc nu este treaba lor).

Este exact aceeasi atitudine de uliță, indiferent unde te afli.

La un moment dat, mi se parea firesc sa fie asa.

Ei, pana am cunoscut si alte natii. Cand am ajuns prima data in UK, am observat o atitudine diferita. Nimeni nu se uita la tine aiurea, indiferent cu ce te imbracai. Nu vedeai privirile oamenilor uitandu-se dupa tine, in magazine te lasau in pace sa iti faci de cap, nu veneau peste tine sa te intrebe: “doriti sa va ajut cu ceva?” (nu doresc multumesc, daca doresc ITI SPUN).

M-am simtit cumva libera si puteam fi eu.

Aceeasi atitudine degajata am observat-o si Berlin. In metrou o fata si-a pus dresurile pentru ca ii era frig. S-a descaltat frumos si-a luat cate un picior, l-a imbracat, si-a ridicat fusta si si-a pus dresurile pana sus.

Un alt individ tinea un morcov imens in gura.

Absolut nimeni nu le-a zis celor doi nimic.

Si de ce le-ar spune atat timp cat ei nu ranesc si nu deranjeaza fizic pe nimeni?!

Imi place aceasta atitudine relaxanta, in care fiecare isi vede de ale lui si nimeni nu iti zice nimic. O percep ca pe o atitudine de acceptare. Iar oamenii au ceva mai bun de facut cu propria lor viata decat sa stea sa se uite la tine.

In plus, daca unii vor sa se exprime intr-un anumit fel prin imbracaminte, de ce nu ar fi lasati sa faca asta? Un piercing, un tatuaj/sau mai multe, ar atrage imediat atentia in Romania.

Chiar.. apropo de asta, imi aduc aminte cum in metrou in Bucuresti (da, se intampla multe in metrou, se pare), era un individ tot tatuat si piercinguri care mai de care in diferite locuri. Ghici, ce? Toata lumea se uita la el!

Ma bucur ca el era mai nepasator si nu era deranjat. Cel putin asa parea sa dea impresia.

Românilor nu le pasa daca deranjeaza cu privirea lor sau nu, daca ranesc cu vorbele lor sau nu.

Românilor le place sa se dea mari cu ce nu au, sa faca credite pentru masini luxoase sau telefoane scumpe (cand ei stau cu chirie intr-o garsoniera), le place sa barfeasca ca ei sa se simta bine.

Un alt episod in care am descoperit caracterul românului, a fost in 2018 cand am fost pentru 3 luni in Italia.

Il stii pe românul din Romania?! Sa il vezi pe românul din Italia! M-am dus acolo cu inima deschisa si am fost socata sa aflu ca românii din Italia sunt si mai rai (au fost si exceptii, desigur, si le-am multumit). Majoritatea care lucreaza acolo trudesc de luni pana duminica ca sclavii, fac o mie si ceva de euro pe luna, muncesc cate 10-15-20 de ani, isi cumpara case, apartamente, masini si se dau mari ca ei muncesc in Italia.

Mi-am auzit barfe, rautacisme de care nu credeam ca voi auzi vreodata. Credeam ca suntem acolo pentru acelasi scop si ca trebuie sa fim uniti, insa românul din Italia crede ca te-ai dus acolo sa ii furi painea, iar eu asa rautate cum am intalnit acolo, n-am mai gasit pe nicaieri.

Ce nu-mi place la români? Răutatea. Bârfa. Atitudinea aceasta: “de ce altul are mai mult si eu nu” (poate pentru ca a muncit mai mult, te-ai gandit??). Individia. Ranchiuna. Gelozia. Lipsa de educatie. Lipsa de modestie. Lipsa de bun simt.

Desigur ca exista si romani, oameni frumosi, dar articolul de mai sus se adreseaza unei alte categorii.

Zilele trecute au fost in asa fel incat am intalnit doi români care au calatorit mai mult: o doamna care fusese in Spania 6 ani de zile si un domn care merge foarte des in Belgia, pentru ca are o afacere acolo. Am discutat despre atitudinea românilor si am ajuns la aceleasi concluzii. Asta m-a facut si sa scriu acest articol.

Poate cu timpul se vor schimba lucrurile si românii nostri se vor auto-educa.  Vor vedea ca nu ai de ce sa bârfesti, sa fii invidios, gelos, ranchiunos. Suntem cu totii in aceeasi OALA, doar ca avem vieti diferite, lectii de invatat diferite, putere de a munci si ambitii diferite.

Las mai jos o imagine care sa inspire:

Lasă un răspuns

Close Menu