La inceput de Decembrie iata-ma din nou in Brasov. De data aceasta am venit pentru Festivalul de Jazz. Mi-am dorit foarte mult sa vin, insa m-am hotarat tarziu. Acolo unde este dorinta este si vointa. Iar acolo unde este o vointa clara, bine conturata, este loc de actiune. M-am uitat de abonamente, dar se vandusera de mult timp.
Arunc o privire pe site-ul lor oficial si gasesc acolo un nume si un numar de telefon. O sun pe Mihaela, persoana de contact, ii explic cat de mult imi doresc sa ajung la acest festival si ii spun clar ca vreau un abonament. Dupa cateva minute de discutie, Mihaela isi aduce aminte ca mai are un abonament aruncat intr-un colt.
Ii exprim clar si cu entuziasm ca il vreau eu. Imi da datele bancare si… iata's la jazz. Multumesc Mihaela!
Ajung in Brasov si ma ia ameteala. De la noul aer, de la liniste. Ah, ce bine. Pret de cateva zile nu o sa mai aud si vad masinile care vuiesc pe strazile Bucurestiului si care ma zapacesc cateodata. Zgomotul ma face sa imi doresc sa evadez spre liniste ori de cate ori pot.
Stau in casa unui italian, un pusti de 26 de ani pe nume Alessandro. Ma duc la locul lui de munca ca sa imi dea cheile de la apartament. Are un look exotic. Este inalt, are o fata de copil si par lung, in dreduri. As fi zis ca este brazilian daca nu ar fi avut pielea asa de alba si daca nu ar fi fost rosu in obraji.
De cum il vad il iau la intrebari : ce-i cu el aici, ce face, ii cer detalii pentru ca eu sunt un om curios, iar el mi le da cu o relaxare extraordinara. Ma stie de doua minute si imi da detalii despre viata lui. Nu mai contenesc cu intrebarile, vin avalansa peste mine.
Imi vine iar in minte ca as fi o partida buna pentru CIA. Asa mi se intampla cu toata lumea: eu ii intreb, ei imi raspund. Mi se pare ciudat sa ma intrebe ei pe mine, dar ma mai intreaba. Incerc sa ma obinuiesc si eu cu intrebarile lor si mai ales sa ma simt confortabil sa povestesc despre mine. Nici nu le trece prin cap ca as putea fi agent secret. Numai eu am voie sa visez.
In prima seara eu si Alessandro stam mai mult de vorba. A venit aici sa deschida un restaurant cu peste, pricipala specialitate. Dupa ce il deschide -isi face o echipa, adica ia in primire cladirea de la vechiul proprietar, da nas in nas cu birocratia romaneasca, il renoveaza, face meniurile, angajeaza staff-ul, il preda proprietarului de drept, dupa care pleaca spre urmatorul proiect.
Deschide asa restaurante, baruri prin toata lumea. Pana acum a fost in Cipru, Brazilia, Grecia. Dupa Brasov, urmeaza sa plece spre Texas, Statele Unite.
In timp ce povesteste imi gateste paste cu carciofini si salata de rucola cu branza, rosii si mere. Papilele mele gustative nu au mai gustat asa ceva, dar accepta ca si cum li se cuvin asemenea bunatati.
Sunt impresionata, ce sa zic. La 26 de ani sa te descurci pe cont propriu in felul acesta… De admirat.
Munceste insa foarte mult. De la 7 dimineata la 8 seara. De luni pana duminica. Asa, timp de cateva luni de zile. Dupa aceea insa, ia pauza alte cateva luni de zile.
Imi spune ca atunci cand munceste, se gandeste la lunile lui de vacanta. Ma mir cat este de serios si de responsabil. Altii la varsta lui nici nu cunosc cuvantul "responsabilitate". "Fiecare cu drumul lui", ma gandesc.
Prima mea seara de Jazz a fost cu adevarat magnifica. Am un sentiment extraordinar: ma bucur ca m-am ascultat si am venit aici. Sunt in locul potrivit.
Urmatoarea seara, la apartamentul italianului mai vin doi polonezi. O fata si un baiat. Calatoresc prin Europa si au nevoie de gazduire pentru cateva zile. Inca din primele ore ne-am inteles atat de bine toti patru. Baiatul polonez Adam, este un vorbaret si ne zapaceste , intr-un sens bun, dar cateodata obositor, cu povestile lui. Nu imi vine sa cred ce imi aud urechile de la el. Umbla de vreo cativa ani prin Europa, a muncit de cateva ori in Franta, munca sezoniera, a dormit prin pesteri, prin corturi- lucru nu cu totul neobisnuit- insa atunci cand ai o casa in care poti sa dormi si tu alegi cortul, este intr-adevar neobisnuit. Cel putin pentru mine. Eu aleg intotdeauna patul.
Fata poloneza Agatha, dupa terminarea liceului a plecat in Anglia. A stat acolo doi ani de zile, apoi s-a mutat in Italia. Imi spune cu relaxare ca nu poate sa stea intr-un loc mai mult de doi ani si ca ii place sa calatoreasca singura. O vad foarte linistita si impacata cu ea.
L-a intalnit pe Adam acum cateva zile, dupa o pauza de 7 ani. S-au hotarat sa mearga impreuna cateva zile, sau pana cand decid ca "nu se mi suporta", povestesc ei cu amuzament.
Imi place independenta lor si faptul ca sunt atenti la nevoile lor. Astazi Agatha a hotarat sa mearga la Castelul Bran pentru ca citese mult despre el si o fascinase si, desi ploua afara si nimeni nu voia sa mai viziteze castelul, s-a dus singura.
Ma fac sa ma gandesc cum eram eu inainte: mereu atenta la ce vor ceilalti, la ce au nevoie ceilalti si chiar daca imi calcam pe inima, le urmam voia.
Ma fac sa ma gandesc si la cum sunt eu acum, cum am invatat sa ma iau in considerare si sa fiu atenta la ce vreau eu. Si mai ales sa exprim ceea ce vreau.
Imi place cum sunt acum si ma bucur ca atrag oameni care sunt ca mine si care imi aduc aminte: "Nu uita sa te iei in considerare."
In cea de-a treia seara ne mai vin doi francezi Jonathan, Simon si o fata din Grecia, Vasi. La fel de relaxati si ei.
Aflu cum Simon era designer de gradini in Franta si in 2012 si-a dat demisia pentru ca i se parea ilogic ca un om, managerul lui care lucra in birou, sa ii spuna ce sa faca in gradina lui. El singur stia exact ce se intampla in gradina lui si avea nevoie sa fie creativ, sa isi puna creierul la contributie. S-a saturat sa i se spuna ce sa faca. Deciziile luate de altii pentru munca lui ii omorau din creativitate.
Vasi, mi se pare incredibil de relaxata. Imi spune: "Mai rau iti faci daca te stresezi. Lucrurile se intampla asa cum trebuie sa se intample. Nu poti gandi cand esti stresat." Imi spune: " Tu imi pari foarte relaxata". Ii spun ca este de la vreme si ca sunt adormita. Incepe sa rada. Rade la orice.
A muncit cateva luni- vreo 6- undeva in nordul Spaniei, intr-o universitate. A urat acel loc. Nu putea sa isi ia pauza mai mult de 5 minute, i se atragea tot timpul atentia daca depasea cele 5 minute, dar cel mai mult nu i-a placut ca oamenii nu vorbeau intr ei, nu vorbeau cu ea. Are nevoie sa se simta om intr-un loc de munca.
In cea de-a treia seara a Festivalului de Jazz il conving pe Alessandro sa mearga si el. Dar inainte de concert, ies cu noii mei prieteni polonezi in Piata Sfatului unde se aprind luminitele de la brad. Ajungem in piata si suntem toti trei uimiti de multimea de oameni care a invadat piata. Se pare ca este un adevarat eveniment pentru ei. Ma intreb unde erau acesti oameni cu o seara inainte cand ma intorceam acasa de la jazz si strazile erau pustii.
Pe scena canta Andra, iar Agatha ma intreaba cine este. Mi se pare ciudat ca cineva sa nu o cunoasca pe Andra.
Pe langa multimea de oameni si pe langa Andra, mai sunt casute unde se vinde vin fiert si tot felul de mancaruri. Adam ne ia cate un vin cu mar, portocala si scortisoara, il savuram si ne plimbam pe strada Republicii, care este intesata cu luminite, facem un selfie , iar eu ma indrept spre festivalul de jazz unde urmeaza sa il intalnesc pe Alessandro.
Concertul a durat aproape 4 ore. Ultimele doua trupe au fost din Serbia si respectiv din Statele Unite. Inainte au mai cantat doi romani de-ai nostri , foarte frumos de altfel, insa cele doua trupe straine m-au facut sa ma gandesc la ceva. Mi-a placut cum a cantat trupa din Serbia, dar simteam ca lipseste ceva. Mi-am dat seama ce lipseste dupa ce am vazut trupa din State si mai ales pe solista acesteia: Sharrie Williams. Cand a inceput sa cante mi s-au aprins toate luminitele. Da! Asta lipsea trupei din Serbia: trairea! Vreau sa vad la solista cum simte ce canta. Cum ma ia cu ea in trairea ei.
Pentru ce mai canti, daca nu simti?
Pentru ce mai traiesti, daca nu simti ceea ce traiesti?
Si trairea inseamna pasiune. La Sharrie Williams daca ea era trista si eu eram trista, daca ea era focoasa, eu eram focoasa, daca ea era bucuroasa, eu eram bucuroasa.
La solista din Serbia, n-am simtit nimic. Blana. Da, a fost dragut, dar jazz-ul este despre simtire. Mi-a placut insa tipa din trup din Serbia care a cantat la muzicuta. Asta simtea si pentru ailalta. Macar atat. Da, da, imi vars focul aici (care-i mai mult ca o palpaiala) pentru ca imi doresc ca toate trupele pe care le ascult sa ma ia in calatorie cu ei.
Ultima seara a festivalului, cea in care am mers cu Alessandro, a fost aseara. In seara aceasta este ultima seara in care suntem cu totii si i-am acaparat bucataria. Eh, nu eu. Si cand zic "ei" ma refer la francezi. Ceilalti au alte treburi sau stau pe langa bucatari. Eu scriu. Cineva trebuie sa o faca si p'asta, nu?!
Imi propusesem sa plec astazi, sa ma intorc in Bucuresti, dar m-am intors din drum. Jonathan ma intampina cand ajung inapoi in apartament si imi spune: "Ti-ai dat seama ca nu ai un motiv sa te intorci astazi." Asa este. Ce simplu a spus-o. Si eu care ma gandeam si ma intrebam ce sa fac, sa plec sau sa nu plec, imi faceam o mie de scenarii, lista cu avantaje si dezavantaje. Are dreptate omul. Astazi nu am avut un motiv sa ma intorc.
Ma duc sa le tin companie in bucatarie. Prepara humus, rizotto si placinta crumble. Simon se ocupa de orez amestecat cu tot felul de legume si mirodenii, de humus, iar Jonathan a bagat crumble-ul in cuptor. In timp ce gatesc isi fac planuri si povestesc cu ceilalti despre drumul pe care il au de facut in urmatoare zi, urmatoarea saptamana. Simon ii arata Agathei pe laptop cum sa ajunga mai repede in Bulgaria acolo unde isi doreste si ce anume sa viziteze. Ei nu stiu cu exactitate ce o sa se intample, dar au o idee cu ce isi doresc: sa intalneasca o prietena in Craiova, sa stea cateva zile cu ea, sa stea intr-un loc cald de Craciu, sa petreaca sarbatorile cu prieteni apropiati.
Ne petrecem seara mancand, vorbind, razand, povestind.
In cateva zile ma voi re-intalni cu cativa dintre ei in Bucuresti.
Ma bucur tare ca am intalnit asa oameni frumosi. Ce noroc iarasi pe capul meu. Sa tot vina. Ii astept.
Iar restul, cei care nu sunt frumosi, ii rog sa isi faca de lucru prin alta parte, ca eu nu vreau sa ii intalnesc. Si cu siguranta nici ei pe mine.
