Blog

Intr-o zi m-am hotarat sa ma dau cu parapanta. Vazusem eu un filmulet la cineva, mi s-a parut foarte fain si mi-am zis ca trebuie sa incerc si eu asa ceva. Dupa cateva luni de la vizionarea filmuletului, cativa prieteni se duceau sa zboare cu parapanta, asa ca m-am dus si eu cu ei. 

Locul de unde urma sa zburam era in judetul Brasov, la Bunloc. Plecand din Bucuresti si pana in Brasov, ma entuziasma gandul ca o sa zbor. Si cat am asteptat acolo sa ne vina randul, tot bucuroasa eram.

Bucuria s-a dus si in locul ei a venit un nod in gat atunci cand am mers spre telescaunul ce ne ducea chiar spre varful dealului, de unde “decolam”. Daca pana atunci incercam sa imi spun ce frumos si bine o sa fie, in momentul in care m-am urcat in telescaun cu inca o prietena care urma sa zboare dupa mine, am inceput sa ne uitam una la cealalta si sa spunem ca NOUA NE ESTE FRICA.

Sentiment de altfel normal: nu mai zburasem niciodata cu parapanta si imi era oarecum si teama de inaltimi. Pana in acel moment, frica nu isi facuse "aparitia". Era o frica amestecata cu entuziasm, pentru ca daca ar fi fost doar frica, cu siguranta am fi renuntat sa ma zburam. Cand am fost in sfarsit sincere cu noi si am recunoscut ca ne este frica, dupa cateva minute de stat in aceasta stare de frica, in care i-am recunoscut si acceptat fricii "locul", am observant cum corpul meu s-a relaxat. Am acceptat ca imi este frica si ca este in regula sa imi fie, iar in acelasi timp entuziasmul isi avea locul lui si m-a ajutat sa merg mai departe. Mare lectie despre frica am invatat atunci: sa accept si sa recunosc ca imi este frica. Ca frica isi are rolul ei in viata mea: ma protejeaza in anumite situatii, dar ca nu trebuie sa o las sa ma domine. 

Ajunsa in varful dealului, ma astepta instructorul Cristi, cu echipamentul, pregatit de zbor.

Il intreb pe instructor ce am eu de facut astfel incat lucrurile sa decurga normal, imi spune ca tot ce trebuie sa fac este sa alerg. Ma uit in jurul meu. Eram in varful unui deal. Aveam ceva notiuni despre alergat si il intreb usor amuzata: “ Sa alerg unde?”. Mi s-a parut ca glumeste. Acolo nu erau conditii de alergat. Eram pur si simplu in varful unui deal si unde ma uitam nu vedeam decat pante. Si el imi zice: “In jos.” Imi spun ca asta nu am mai facut-o pana acum, dar pentru toate exista un inceput. Astazi voi alerga pornind din varful unui deal, in jos, pe panta. Bun. 

Chiar inainte ca noi sa plecam, unui ucrainian care isi luase zborul inaintea mea, i se indoise aripa si intrase intr-un copac. M-am uitat cu o privire ingrijorata la instructorul meu, iar el foarte relaxat- imi spune ca se mai intampla si astfel de accidente, venise probabil un curent de aer mai indraznet.

Speram doar sa nu fac cunostinta cu copacul. Oricat de mult mi plac mie copacii, nu imi doream sa fim chiar asa de buni prieteni.

“Ei, dar sa nu ma pierd” imi spun. Imi pun scaunul de copii, cum ii spuneam eu, suportul care ma sustinea si de care erau atasate curelele de siguranta, instructorul in spatele meu, si ne pregatim de plecare. “Acu-i acu, sa vezi distractie!” imi zic.

1,2, 3 si Cristi incepe sa strige: “Alearga,alearga, alearga”. Ma pun pe treaba, pe alergat, in jos pe panta, pana nu mai simt pamantul sub picioare, alergam chiar si in aer pentru ca stiam cat de important este pentru decolare. La un moment dat ma linistesc si imi dau seama ca sunt in aer si ca plutesc. Alta viata.

Sa nu credeti ca s-a terminat aici. M-am trezit in aer, o senzatie nemaintalnita intr-adevar. Una dintre cele mai tari experiente din viata mea. La 500 de metri inaltime. Nu prea imi venea mie sa cred ce se intampla. Vedeam casele mici mici, masinile cat furnicile, iar eu eram agatata acolo sus, de cateva "ate", deasupra nimic, sub picioare nimic, in spatele meu un om pe care il cunoscusem cu cateva minute inainte.

Mi-am zis ca nu puteam sa ii zic sa ma lase jos, nu ar fi fost prea convenabil pentru mine. Ma bucuram de peisaj, de senzatie, frica tot imi era, dar ma bucuram cu tot cu ea.

Ca sa ma relaxez si mai tare, am inceput sa ii cant omului “I believe I can fly” , am aflat ca fusese programator IT, renuntase la aceasta pozitie,si acum era ghid montan, instructor de parapanta si de ski.

Dupa putin timp, m-am bucurat de calatorie si de termica, un curent care te ridica, dar care te si ameteste. Daca va hotarati sa zburati cu parapanta, sfatul meu este sa nu mancati inainte. Pot avea loc “accidente”, din cauza acestei termice. De data aceasta eu am scapat.

Zborul a durat cam 25-30 de minute, pe masura ce ne apropiam de Pamant se mareau casele, masinile, incepeau sa se vada si oamenii. Ma bucuram sincer ca o sa simt din nou pamant sub picioare.

Cristi mi-a spus ca acum la aterizare trebuie sa fac acelasi lucru: sa alerg. Dar eu nu prea mai aveam chef de acest alergat si am zis ca o sa alerg eu ca toti oamenii normali pe teren plat si nu asa in aer. Nu am fost de acord cu aceasta sugestie, asa ca am aterizat in fund. N-a fost deloc rea nici aceasta aterizare. Dar am avut noroc cu instructorul ca era experimentat si nu a cazut peste mine.

Dupa cum veti vedea la sfarsitul acestui filmulet, zambesc, inseamna deci ca mi-a placut. Ma intreb cand o sa mai repet experienta. Stiti cum se spune: prima data nu se ia in considerare, ca trebuie sa te obisnuiesti cu starea, cu senzatia.

Astept cu nerabdare la urmatoarea experienta!