Blog

IMPORTANT!  oameni-frumosi.ro NU este Caminul de batrani Sf. Luca. Pentru internari va rugam sa va adresati direct caminului, nu sa scrieti site-ului. Noi doar am facut o actiune de voluntariat acolo. Mai jos aveti adresa. Multumim.

In toamna lui 2011 am simtit nevoia sa organizez un act de caritate pentru batrani. Organizasem in primavara pentru copii si acum venise randul seniorilor.

Am facut putina cercetare si am gasit azilul de batrani Sfantul Luca din cartierul Berceni, din Bucuresti. Pe atunci gazduia 273 de batrani.

Am fost la ei in vizita si m-a impresionat conditia lor. Imi doream foarte tare sa organizam ceva frumos.

Imi propusesem sa mergem intr-o zi de sambata la ei, in noiembrie, impreuna cu alti colegi si prieteni si nu imi doream sa mergem cu mana goala. Voiam sa le ducem pachete cu mancare, voie buna si sa ii ajutam, pret de cateva ore, sa uite unde sunt, sa le daruim un zambet.

• Previous
• Next

Pentru a face pachete insa, aveam nevoie de bani. 273 de pachete era un numar destul de impresionant, asa ca m-am gandit cum sa facem rost de bani.

Mi-a venit ideea sa organizam o licitatie de prajituri ca sa putem strange banii.

Am propus in departamentul unde lucram acest lucru si nu numai ca au fost colegi care au acceptat cu entuziasm acest lucru, dar le-au spus si altor oameni din alte departamente, care la randul lor au venit si mi-au spus ca isi doresc si ei sa gateasca. Bineinteles ca m-am bucurat foarte tare si am acceptat.

Licitatia de prajituri urma sa aiba loc in acelasi department in care lucram si pe langa colegii mei, am mai invitat si alte departamente sa participe. Aveam noroc ca lucram intr-o multinationala si aveam pe cine chema.

I-am rugat pe colegii mei sa faca poze cu prajituri, pentru ca inainte de licitatie voiam sa facem o prezentare cu toti cei care au gatit si aratam rezultatul lor minunat.

Imi doream ca ei sa stie pentru cine liciteaza, asa ca am fost la azil si am luat interviuri catorva batrani. Nu mai facusem acest lucru niciodata, dar pentru toate exista un inceput.

Ma tot intrebam cum sa procedez pentru ca nu aveam echipamentul necesar pentru o filmare. La cateva zile dupa acest gand, m-am intalnit cu un amic care are o agentie si filmeaza clipuri publicitare. L-am intrebat daca putea sa ma ajute si a spus simplu, “da”. Mi se paruse ca nu auzisem bine. El inchirieaza de obicei acest echipament pentru mii de euro, iar eu nu ii ofeream nimic. 

La cateva zile mi-a trmis o masina cu doi oameni si echipamentul profesionist de care aveam nevoie pentru interviuri.

Gasiti “reportajul” la sfarsitul articolului. Repet, nu mai facusem niciodata acest lucru. Pentru mine era amuzant si intrigant. Era ceva nou, ma entuziasma si am luat ca pe o joaca serioasa toata treaba cu reportajul. Personalul din spital credea ca suntem de la o televiziune si ne acorda toata atentia, ne oferea tot ce aveam nevoie. Cum sa nu te bucuri de asa ceva?! Frumoasa experienta.

Dupa ce am intervievat cativa oameni, mai ramasese un domn cu care urma sa vorbesc si pe care il inregistram. Tin minte si acum cum il cheama: Nicolae Teodorescu. Ma asezasem pe un fotoliu de langa el, mi se punea lavaliera, iar el astepta linistit sa ii iau interviu. Imediat dupa ce am inceput sa vorbesc cu el, mi-am dat seama ca are dificultati in a vorbi. Pronunta greu cuvintele si vorbea foarte incet. Nu m-am gandit sa opresc interviul si am avut rabdare sa il ascult. Omul acesta m-a impresionat cel mai tare dintre toti oamenii. Si m-a inspirat. Cred ca din acel moment am inceput sa constientizez cum ne inspira oamenii prin ceea ce fac. Cu siguranta a avut un impact in ceea ce fac acum.

Fusese medic veterinar si imi povestea cat de pasionat fusese de meseria lui. Spunea ca nu se vedea facand altceva. Apoi mi-a povestit despre sotia lui, cum o cunoscuse, cum ii trimitea scrisori inainte sa se casatoreasca si cum adorau sa se plimbe impreuna prin Herastrau, tinandu-se de mana.

La cei 78 de ani, se apucase sa invete engleza si studia intens cateva ore in fiecare zi. Ma impresionase atat de tare incat mi-au dat lacrimile. M-a intrebat daca il compatimesc si i-am zis ca nu, ca il admir. Multi oameni nu au aceeasi tarie pe care o are el.

Dupa filmare, am plecat de la azil convinsa ca fac o treaba buna cu actiunea de caritate. Stiam ca fac acel lucru pentru ei si aveam un sentiment placut. Acel sentiment cand daruiesti fara sa astepti nimic in schimb. Daruiesti pentru ca asa simti.

Cand a venit ziua licitatiei, le-am prezentat colegilor filmuletul si le-am vorbit despre situatia de acolo, despre cat de important este sa ne deschidem catre cei care au nevoie si sa oferim ajutorul nostru asa cum putem. 

Multumesc pe aceasta cale tuturor celor care s-au implicat!

Am licitat prajituri, vaze si cani pictate de noi acolo, rame de fotografii handmande. In doar doua ore am reusit sa strangem aproximativ 5.000 ron!

Cu acesti bani, am mers la cumparaturi, iar seara dupra program am mai ramas ca sa facem pachetele pentru batrani. A doua zi urma sa mergem la ei. Fiecare coleg stia ce avea de facut, fiecare avea sarcina sa, pentru a fi cat mai eficienti si pentru a scurta timpul alocat pachetelor. Am vazut in acea seara, cand pregateam aceste pachete, unitate, bucurie si entuziasm. Eram mandra de ei.

Urma sambata, ziua cea mare. In urma cu cateva zile, vorbisem cu cineva (cunoscusem aceasta persoana la actiunea de caritate pe care o organizasem in primavara, pentru copii) si mi-a facut cunostinta cu o cantareata de muzica populara pe nume Elena Soare. Dupa ce am contactat-o, aceasta a acceptat sa vina sa cante pro bono pentru batrani. Stiam ca batranilor le place muzica populara. 

Mi-am mai dorit sa le cumparam flori de toamna, sa ii ducem fiecaruia. Bunicii mele ii placeau foarte mult florile si se bucura de fiecare data cand le vedea. Stiam ca o se bucure si ei.

Din banii stransi am mai putut sa le cumparam si o canapea. Directoarea azilului imi spusese ca aveau nevoie pentru unul dintre holuri.

In ziua cea mare, impreuna cu cativa colegi, oameni frumosi si ei, am mers la azil.

Cat de mult s-au bucurat cand ne-au vazut pe toti acolo! I-am strans pe toti intr-o sala si d-na Soare le-a cantat. Am plans, dar am si dansat, ne-am bucurat de bucuria lor si ca le putem fi alaturi, macar cateva ore. 

Batranelele au fost extaziate de fericire la vederea florilor, ne-au multumit si ne-au pupat.

Pentru mine acea zi a fost si o zi extrem de obositoare. Parca imi doream o altfel de batranete pentru ei. Desi conditiile erau bune, spitalul ramane spital. Spitalul nu este acasa.

Am plecat insa cu o multumire in suflet: facusem o fapta buna. Ma bucur ca nu traiesc doar pentru mine si atunci cand pot, impart si cu ceilati. 

Ma uit cu mirare in urma la acest eveniment: cum s-au intamplat toate, cum s-au legat. Nu mai facusem niciodata nimic din ce am facut atunci: interviurile, licitatia, contactarea cantaretei, organizarea evenimentului…

Cand ai in minte un gand pur, venit din suflet, totul curge (chiar daca nu tot timpul lin) si se intampla spre binele tau, ca acel eveniment sa aiba loc asa cum este mai bine.

Mereu m-am gandit ca nu sunt singura pe acest Pamant si ca imi doresc sa ii ajut pe cei care au nevoie, pe cei mai putin fericiti, asa cum pot eu si cum simt. In incheiere imi vin in gand cateva cuvinte legate de toata aceasta actiune: UNITATE, CONEXIUNE, DARUIRE, PASIUNE, IUBIRE. Atat. Despre asta a fost vorba.

———————

In cazul in care va doriti sa ii vizitati pe batrani, azilul se gaseste pe Soseaua Berceni, nr. 12, in Bucuresti, in incinta spitalului Sf. Luca, la mica distanta dupa Spitalul Bagdasar. Sunt multi oameni care merg acolo la rude sau la oameni pe care nu ii cunosc, care fac pomeni pentru acesti batrani. Un lucru este cert: ei au nevoie de noi si cu siguranta se vor bucura de o vorba buna, chiar si de la un strain.

IMPORTANT!  oameni-frumosi.ro NU este Caminul de batrani Sf. Luca. Pentru internari va rugam sa va adresati direct caminului, nu sa scrieti site-ului. Noi doar am facut o actiune de voluntariat acolo. Mai sus aveti adresa. Multumim.